Povestea marelui artist vitralier începe cu MARATONUL.
“Vrei să vizitezi o fabrică de sticlă? mă întreabă mama.
Eu, foarte curios, “Da, sigur!”
“Bine!”, zice mama, “mâine dimineață ne sculăm în zori de zi.”
M-am trezit la ora 4-5 dimineața, m-am îmbrăcat în pantalon scurt, niște teniși în picioare, și-am plecat. Am plecat pe jos, am urcat la deal, am trecut Crișul repede. Nu pe pod, prin apă. Podul era prea departe. Mă rog, am ajuns la Pădurea Neagră. Probabil ca am ajuns în jurul orei 10-11.
Și am ajuns acolo, am intrat în fabrică, am rămas uimit când am văzut cum lucrează cu sticla, cum trag muncitorii de ea, cum o întind, cum o îndoaie… și am rămas acolo privind uimit la meseriași.
Îi vedeam atunci, pe acei meseriași, ca pe niște artiști cum mai văzusem la circ, niște artiști de circ. Dădeau sticla de la unul la altul, o trăgeau, mi s-a părut extraordinar de interesant. Nu mai văzusem până atunci. Și eram și o familie mai sărăcăcioasă.
Am văzut, mi-a plăcut.
Ne-am întors pe alt drum. Am venit tot pe jos și, adevărul e că-mi era și foame, și sete. Hai, că apă mai beam din izvor, că mai erau ape din astea curgătoare de munte…
Pe drum, mă-ntreabă mama – “Ți-a plăcut?”
“Mi-a plăcut, da, da, interesant, cum ridicau sticla…”
“Ei”, zice mama, “acum vreau să-ți spun că eu nu am bani să te țin în liceu și o să mergi la Turda la o școală profesională și o să-ți depui dosarul…”
Pe drum am început să mâncăm niște fragi de pădure și am ajuns acasă seara și am fost de acord să plec la Turda la profesională.
Așa a început cariera marelui artist sticlar contemporan, Alexandru Barbaric. Barbaric a perfectat pe parcursul câtorva decenii un stil de vitraliu unic în lume.
Lucrările mele din vitraliu handmade sunt unicat în lume! Nu în țară, în lume. Mie mi-a plăcut tot timpul să mă joc cu sticla.
Lucrările mele din vitraliu handmade sunt unicat în lume! Nu în țară, în lume. Mie mi-a plăcut tot timpul să mă joc cu sticla. M-am tot plimbat prin multe fabrici de sticlă. Și vedeam tot timpul bucăți de sticlă aruncate, și colorată, și necolorată. Și atunci am stat și m-am gândit – dom’le dar se poate face ceva cu această sticlă! Și atunci am luat bulgării de sticlă, am luat niște calote din alea groase… și am venit la mine la atelier și am început să le cioplesc manual.
Puteam să lucrez pe mașini să le fațetez. Nu, mie mi-a plăcut să le lucrez manual, mie mi-a plăcut să fac în vitraliu modele ce nu fac alții. Și atunci am început să cioplesc sticla, să o prind, să o lipesc cu sticla aruncată la gunoi.
Lucrările mele au ajuns pe toate meridianele.
Ca fapt anecdotic, la Miami, într-o galerie, se vindeau niște lucrări de-ale mele. Un prieten de-al meu era acolo și a intrat într-o galerie unde a văzut o lucrare de-a mea. Nu i venea să creadă: “Barbaric, Barbaric!”
Galeristul vine și-i spune “Sunt ultimele 2 lucrări, că artistul a murit”.
“N-a murit”, răspunde el, “că e un prieten de-al meu…”
Mie tot timpul mi se spune, când primesc o comandă de făcut:
“Să faci o lucrare frumoasă!”
La care eu le spun:
“Dom’le, dar eu niciodată nu mi-am propus să fac o lucrare urâtă. Pentru că e aceeași muncă!”
Eu nici nu termin bine o lucrare că mă gândesc deja la următoarea: cum să o fac, cum să pun sticla să aibă efect, să curgă, să fie într-o parte, să fie sucite, să aibă o logică.
A. Barbaric:
Am fost la Turda, am reușit, am intrat la profesională.
Acolo făceam practică în fabrica mare: cam 3 zile făceam cursuri și 3 zile practică.
Și ne repartizau la echipe. Mie îmi plăcea foarte mult la echipa de creație, și atunci tot timpul le spuneam că vreau să lucrez acolo. Le încălzeam sticla, le dădeam la mână, etc.
Le ziceam “dar n-ar fi mai frumos smucită mai mult sticlă?” sau, de exemplu, faceau niște pești de sticlă, dar îi făceau drepți, parcă erau congelați. “Dom’le, peștii ăștia seamănă a pește congelat. Nu ați putea să le îndoiți coada puțin, să le dea o mișcare?”
“Dom’le, încercăm, ai dreptate.”
Și apoi vine un maistru și zice “Dar de unde vă veni ideea?”
“Păi, răspundeau meseriașii, Alexandru ne-a dat o idee.”
“Extraordinar, foarte frumos!”
Și așa am ajuns să lucrez doar cu echipa de creație tot timpul cât am stat la Turda.
De la Turda am plecat la Pădurea Neagră. Simțeam că nu e locul meu acolo, era un loc între munți, nu erau multe de învățat. Am mai stat câteva luni și tot timpul simțeam nevoia să plec. Am obținut foarte greu anularea de contract.
Vitralier:
Oamenii care lucrau la fabrica din Pădurea Neagră – ei erau practic din localitățile din jur?
A. Barbaric:
Da, erau Cuzap, Voievozi (unde se extrageau mine de cărbune). În satul asta, de exemplu, Cuzap, ei lucrau la Pădurea Neagră. Mai mergeam seara la ei și ne trezeam dimineața și plecam la fabrică.
Prietenul meu stătea undeva la capătul satului și când venea, venea de-a lungul satului și-i striga pe toți – cutărică hai, sau unii așteptau la poartă și plecau în șir indian și treceau niște dealuri cu lanterne – se sculau noaptea la ora 3. Ca să ajungă la 5-6 dimineața la fabrică, să nu-i prindă căldura, să muncească pe răcoare. Mergeau 1-2 în față cu lanterna și restul în șir indian pe o potecă prin pădure, urcau dealuri.
Am zis că nu vreau să trăiesc viața asta.
Șansa a fost ca aveam un frate la București, la Otopeni. Făcuse armata la club la Steaua pentru că era sportiv. (și eu am fost înotator.)
Și am venit la București. M-am urcat în tren cu hainele pe mine. Aici am avut alte perspective, să-mi completez din studii, să-mi găsesc locuri de muncă în meseria mea.
Am lucrat la un institut de cercetare, după care am lucrat la Curtea Sticlarilor, după care am lucrat la o sticlărie din Buftea.
După care m-am mutat la Mănăstirea Cașin, făceam mozaicuri Murano.
Pentru că am plecat de jos, stăpânesc foarte bine tehnologia sticlei. Lucrând la Mănăstirea Cașin făceam mozaicul de Murano cu niște mari artiști la vremea respectivă. Și acum există mozaicurile pe suprafața bisericii…
Acolo a venit intr-o zi Directorul Fondului Plastic, Constantin Chiaburu. Eu învățasem tehnologia, că așa se leagă lucrurile, după cartea scrisă de Chiaburu.
Eu nu-l știam, s-a prezentat: “Sunt directorul Fondului Plastic, Chiaburu Constantin. Nu ai vrea să vii să lucrezi la mine?”
“Da”, îi răspund, “doar că e o problemă, nu-mi place mie programul ăsta strict, la ora D să intri, etc… îmi place libertatea… când e de muncă, muncesc zi și noapte. Când nu e muncă nu-mi place să stau, imi place să merg să fac alte treburi.”
Am fost la Fondul Plastic, era vorba să facem Teatrul Național pentru că era construit nou și trebuia să facem fațada în mozaic, dar s-au răzgândit între timp. Dar eu am fost luat pentru mozaic.
Ca fapt interesant: la Combinatul Fondului Plastic, primim la un moment dat comandă să facem niște ploști pentru soții Ceaușescu. Trebuia să pregătim un verde de China puternic.
Hai că ne apucăm, aveam un cuptor de probe, nu prea ieșea verdele acela de China.
Am stat eu puțin, și-l întreb – “dar de ce nu iese? Că eu am învățat după tehnologia dumneavoastră. Nici dumneavoastră nu puteți?”
“Una e teoria, alta e practica”, răspunde el.
Îi zic “Lăsați că-l fac eu. Mergeți acasă, că mâine dimineață îl aveți.”
Și atunci, peste noapte, am făcut eu niște combinații – cât galben, cât cobalt etc. și mi-a ieșit exact verdele dorit. Vine el a doua zi și zice: “Asta e! Ai un premiu de 2000 lei.” Erau cam 2 salarii.
Și acolo l-am cunoscut pe profesorul Paroncescu. După ora de program mergeam la el, unde făceam tot mozaic din acesta. Pe strada 11 Iunie avea atelierul lui cu cuptor. Acolo mai mergeau și studenți la el la atelier. Și acolo am făcut mozaic și sticlă colorată. Făceam niște lucrări frumoase.
După care am plecat la Prestarea Sinaia.
Și am găsit cuptorul la Sinaia care era destul de mare, îi spunea la Pisica Neagră. Era sus pe deal. Nu era pe lemne, era pe gaz… Era prin anii ’80.
Eu am fost colaborator tehnic cu echipa de artiști și eu le conduceam toată lucrarea. Răspundeam de calitate, de tot ce se petrecea acolo. Am stat 2-3 ani.
După ce am terminat lucrarea, președintele de acolo mi-a zis “dom’le, dumneata ești omul de care avem noi nevoie.”
“Nu pot să rămân.”
“Câți bani vrei să rămâi la noi?”
Eu zic așa, într-o doară: “7000 de lei și locuință”.
Zice “Da, dom’le, îți dăm”.
Acum ce să fac, am rămas. Le-am pus sticlaria la punct, cu contracte cu tot, tot, tot, după care am plecat.
Am venit din nou la sticlaria din Buftea unde le făceam modele. Pana la Revoluție. După care am trecut pe cont propriu.
Aveam 40 de ani.
Acum am 72, ce repede au trecut anii. Vai, vai…
Vitralier:
Deci practic, după Revoluție ați trecut pe cont propriu, nu v-ați mai angajat…
A. Barbaric:
Nu, nu nu. Am avut un destin frumos.
A mers treaba, că eram membru al Fondului Plastic, băgam lucrările mele în galerie.
De exemplu, galeria din Constanța mi-a vândut într-un an 90 lucrări. Numai ea. Orizont a mers bine, Galla, și multe altele.
Am rămas ocupat chiar dacă am rămas, între timp, fără galerii. Dar sunt atât de cunoscut încât primesc telefoane zilnic: din Franța, din țară, Satu Mare. Acum chiar am un client din Satu Mare care vrea 50 de lucrări. Nu pot sa fac multe pentru ca e de lucru la ele.
Vitralier:
Tot ce faceți dumneavoastră, e clar ca e greu pentru cineva să replice, cine va prelua afacerea după dumneavoastră?
A. Barbaric:
Eu sunt și spre sfârșitul carierei, mai am în colaborare o doamnă care lucrează cu mine de aproximativ 30 ani. Ea lucrează puțin mai îngrijit decât mine. Eu vreau mai artistic, îi tot zic: “mai aruncă sticla, arunc-o acolo, așa… în bucăți mai mari.”
Cu fetele m-am înțeles mai bine. Dar am avut în echipă și fete care au venit o zi, două și mi-au zis: “Nu te supăra, nu e pentru mine.” Ca să stai să îmbraci, să polizezi cioburi, să le cioplești, să le lipești, e greu.
Am doi fii: cel mare este jurist; cel mic mă mai ajută, e foarte talentat. Cântă frumos la mandolină. El face niște lipituri minunate la vitralii.
Eu mi-am ales munca, am avut satisfacții.
Acum, la Buftea, am propriul atelier. Aici am băile de depunere cu cupru, aici fărâm cioburi într-un loc special amenajat. Nu poți fărâma cioburi în curte că s-ar umple curtea de cioburi. Afectează și pomii acizii aceștia. Aici pregătesc plumbul, patinez lucrările. Seara lucrez de acasă. Mai pun un lemn pe centrală, mai pun un ciob…
Vitralier:
Și de unde faceți rost acuma de sticlă?
A. Barbaric:
Păi înainte luam de la Buzău. La Buzău erau o grămadă de ateliere care se ocupau cu galleuri. Când suflau galle-urile, rămânea calota, partea de sus pe care o aruncau. Toată culoarea, cea mai frumoasă culoare rămânea în calote. Și, mergând, le-am zis să nu le arunce că le iau eu. La un moment dat aveam un camion de calote. Le-am tot tocat, le-am tot tocat (am și pierdere mare pentru că le tai cu diamantul, le cioplesc). Acum s-au închis toate atelierele. Mai e un singur atelier care funcționează și care mai merge 1-2 luni pe an, își face comenzile și apoi se închide. Mai sparg cate un balon la Institut, la facultate deoarece le merge lor cuptorul. Și cam asta e. Și prin țară s-au închis fabricile noastre…
Vitralier:
Ați avut o viață frumoasă.
A. Barbaric:
Da! Și provocatoare! Mie nu mi-a plăcut să mă dirijeze cineva, să fiu subordonat. Eram puțin mai rebel. Ce să spun, am avut viață frumoasă, chiar foarte frumoasă. Când am chef să lucrez, lucrez, când am chef să plec, mă urc în mașină și plec. M-am plimbat și prin Europa cu expoziții. A fost frumos, acum nu prea mai plec…
Și cu expozițiile – ai șansa să vinzi, sau nu vinzi, măcar să îți scoți cheltuielile – stai la hotel, plătești sala etc. am avut o viață extraordinar de frumoasă.
Mi-a spus “Îți iau tot ce produci.”
Păi nici așa nu e bine, să îți ia un singur client tot și pe urmă rămâi anonim.
Pentru că, dacă se oprește și nu mai cumpără de la tine, ai încurcat-o :))
Am lucrat câțiva ani de zile cu un domn din Liban care deschisese la Beirut o galerie. Și venea, lua tablouri din România, galleuri, sticlă, lucrări de-ale mele, sticlă suflată în metal, artă populară, diverse. Și a venit la mine la atelier la Buftea, unde aveam vreo 10 lucrări. Nu l-a interesat prețul, le-a luat și le-a dus la Constanța.
Mi-a spus “Îți iau tot ce produci.”
Păi nici așa nu e bine, să îți ia un singur client tot și pe urmă rămâi anonim.
Pentru că, dacă se oprește și nu mai cumpără de la tine, ai încurcat-o :))
Zic “Nu-nu, îți mai fac 4-5 lucrări și mai fac și pentru alți clienți!”
E foarte interesantă sticla asta cioplită, pentru că se vede că e cioplită manual și e o lumină vibrată. În expoziții la Berlin, nemții, chiar dacă sunt puțin mai conservatori, se minunau toți, ziceau “plexiglas, plexiglas!” “Nu, dom’le, e glass, glass!”
În general, știam de la expoziții că lumii nu-i vine să creadă că asta e sticlă, sticlă cioplită. Și atunci luam sticla la mine, bulgărele de sticlă tăiat cu diamantul, ciopleam cu ciocănelul, cu scula mea de cioplit și făceam în fața lor – poc! Și se uitau și făceau “ai-ai-ai!”
Zic “Hai, pune bricheta pe el și să vezi că nu se topește.” Rămâneau uimiți.
Vitralier:
Și montura, din ce material este făcută?
A. Barbaric:
Sunt lucrări din vitralii legate în plumb.
Și aici e o altă poveste. Pe de o parte, există o foiță din aceasta de hobby, există în kituri de vitralii, cu care îmbraci ciobul, te chinui să împachetezi ciobul cu ea și pe o parte și pe alta, să pui pe cant perfect pe jumate.
Ei bine, atunci eu mi-am gândit niște utilaje de trefilat plumb care scoate direct foaie cu canal pe ea. Nu fac nimic decât pun ciobul, îi dau tura la ciob, îl tai cu cleștele și punctez. Îmi pregătesc matrița, îmi pregătesc ideea pe care merg și, după ce mi-am îmbrăcat mai multă sticlă, încep să fac poziția. Agăț cioburile, prima dată. După ce le agăț, vin și le lipesc ca să nu se deșire. După care le bag în baia de cuprare. Acolo mai e o procedură, le ard cu acid ca să nu lucească, pentru că îți iau ochii dacă lucesc prea tare. Și atunci, îi dau o patina cuprului. De multe ori îmi iese mai alămiu, de o patină de vechi.
Vitralier:
Practic utilajele astea sunt ale dumneavoastră, nu?
A. Barbaric:
Tot, tot, tot. Eu îmi pregătesc, îmi topesc plumbul, îl trag în bare, barele le dau prin 3 masini de trefilat și ultima îmi scoate foița.
Eu am lucrat foarte multe vitralii înainte, când eram mai tânăr. Acum nu mai pot sta aplecat ca să lucrez la vitraliu. Mai fac pentru un prieten, așa, un vitraliu micuț.
La vitralii mi-am format un stil al meu, nu merg pe stilul acela clasic cu coronițe, cu flori pe margini, merg pe stilul acesta Tiffany. Fiecare ciobuleț îl îmbrac, îl cositoresc, îl întăresc. Pentru că toate vitraliile, la un moment, dat cedează cu timpul. Plumbul cedează, lucrează tot timpul.
Ca fapt divers, am făcut odată un vitraliu unui client care a vrut o reproducere după un Van Gogh. Și, fiind desenul mai complicat, mi-a dat posibilitatea să vin și cu metal. Metalul vine capitonat cu dungi cu cositor, el urmărește desenul. Și acela e un vitraliu care rămâne peste sute de ani, deci nu se sparge. Chiar dacă se sparge, se sparge un ciob, se schimbă, nu e nicio problemă.
Munca îți dă o satisfacție că tu cu mâna ta faci ceva. Când vezi că îți iese ceva, ce bine e!
Am avut lucrări frumoase și le-am vândut, dar să stiți că am suferit după fiecare lucrare!
Vitralier:
E stilul recognoscibil și îți rămâne în memorie, … e unic!
A. Barbaric:
Lucrarea mea Barbaric va ramane și o sută de ani, și 2 sute, 3 sute de ani. Nu se știe ce valoare va avea peste 100 de ani, dar rămâne numele meu scris acolo. Pe sticla aia, pe lucrarea aia.